Ion Iliescu a ajuns la conducere în decembrie 1989 cu sprijinul unor factori cheie: Armata, Securitatea și aparatul de partid. Acest lucru a marcat începutul unui acord tacit, prin care el a garantat protecție vechilor structuri în schimbul susținerii politice. Astfel, s-a construit un echilibru bazat pe menținerea statu quo-ului, fapt care a încetinit profund procesul de democratizare a țării.
Obiectivul său principal nu a fost instaurarea unei democrații de tip occidental, ci implementarea unui model apropiat de glasnost-ul promovat de Gorbaciov în Uniunea Sovietică. Iliescu a rămas, în esență, un comunist cu o viziune limitată, care dorea păstrarea unui sistem cu un singur partid și prevenirea unei tranziții prea rapide către o economie de piață și valori democratice complete.
Popularitatea de care s-a bucurat în anii ’90 se explică parțial prin faptul că Revoluția din 1989 nu a cuprins întreaga țară. Mulți locuitori ai mediilor rurale și ai orașelor mici l-au văzut pe Iliescu ca pe un factor de stabilitate și continuitate, temându-se de schimbările prea bruște. Discurile sale ambigue și lipsa unor referințe clare la democrație i-au consolidat imaginea de lider accesibil și previzibil.
Printre cele mai grave erori ale sale se numără modul în care au fost gestionate evenimentele de după Revoluție, precum și mineriadele, care au izolat România pe plan internațional și au întârziat integrarea europeană. Deși a fost la putere în perioada în care țara a început să se îndrepte spre Occident, el a făcut-o mai mult din pragmatism decât din convingere. Nu a fost un vizionar, ci un supraviețuitor politic, care a înțeles că fără o astfel de orientare, și-ar fi pierdut relevanța.
În memoria colectivă, Ion Iliescu rămâne o figură controversată — un om care a menținut țara într-o stare de cumpănă, dar care a și îngreunat evoluția ei democratică. A fost precaut, secretos și mereu gata să se adapteze pentru a-și păstra poziția, dar fără să aibă vreodată claritatea și curajul de a conduce cu adevărat spre schimbare.
