Ion Iliescu rămâne una dintre personalitățile cele mai controversate ale istoriei postdecembriste. Pentru unii, a fost garantul schimbării pașnice; pentru alții, simbolul unei prelungiri a vechiului regim.
Specialiști în științe politice remarcă că România a avut o tranziție distinctă față de statele Europei Centrale, în care puterea a fost preluată de foști comuniști reconfigurați în social-democrați. Spre deosebire de Cehia sau Polonia, unde opoziția anticomunistă a preluat controlul, la noi a predominat continuitatea sub o nouă formă.
Un analist subliniază că Iliescu a combinat populismul de stânga cu retorica naționalistă, asigurându-și astfel un sprijin popular semnificativ. Totuși, meritul său incontestabil a fost acceptarea înfrângerii din 1996, marcând primul transfer pașnic de putere din istoria țării.
Celălalt expert evidențiază dubla față a mandatului iliescian: pe de o parte, a încetinit democratizarea autentică, iar pe de altă parte, în al treilea mandat, a condus spre integrarea euro-atlantică.
Evenimentele din iunie 1990 rămân o pată indelibilă pe parcursul său politic. Acțiunile violente ale minerilor, încurajate de atunci președinte, au creat o ruptură profundă în încrederea publică.
Moștenirea economică este la fel de ambivalentă: pe când promova capitalismul autohton, Iliescu a tolerat apariția unor structuri oligarhice care au devalorizat economia națională. Acest fenomen a generat o societate profund divizată între câștigătorii și pierzătorii tranziției.
În plan extern, inițial a avut o abordare precaută, menținând legături cu Moscova. Abia ulterior, odată cu destrămarea URSS, România și-a reorientat politicile spre Occident, proces culminat cu aderarea la NATO.
Moartea lui Iliescu marchează simbolic încheierea unei epoci. Dezbaterea asupra rolului său istoric va continua, dar cert este că a conturat România postcomunistă prin lupte între reformă și conservatorism, între memorie și uitare.
