În anul 2003, un tânăr german de 19 ani ajunge pentru prima dată la granița României. Călătorea cu autocarul, alături de alți tineri, când a fost pus în fața unei situații neplăcute: funcționarii de la punctul de trecere au solicitat suma de 10 euro de la fiecare pasager. Tânărul, care avea să devină ulterior un lider politic local, a recunoscut că a cedat atunci, plătind suma cerută. Dar această experiență i-a rămas profund întipărită în memorie.
De-a lungul anilor, același om a observat o schimbare progresivă. În călătoriile ulterioare, tot mai puțini pasageri acceptau să mai ofere bani în astfel de circumstanțe. Într-o ocazie, un călător a refuzat deschis, iar altul din autocar l-a urmat exemplul. Unul câte unul, toți au spus „nu”, iar persoana care inițiasese cererea s-a retras, dezamăgită.
Această evoluție, de la acceptarea tacită a unor astfel de practici la respingerea colectivă, este semnificativă. Ea demonstrează că atitudinile se pot schimba, iar refuzul de a participa la scheme ilegale poate deveni normă atunci când cetățenii își unesc vocile.
În ultima perioadă, au tot apărut în spațiul public mărturii ale unor persoane care au întâlnit astfel de situații. Unele dintre ele au condus chiar la demisii sau controverse politice. Aceste povestiri subliniază că lupta împotriva comportamentelor incorecte nu este doar o responsabilitate instituțională, ci și una personală. Fiecare alegere contează, iar refuzul de a accepta cereri ilegitime poate inspira și pe alții să facă la fel.
